A plecat ...
Tarziu, pe strazile ucise de amurg,
Pe cand copii morti se joaca in noroaie
Iubirile trecutului se scurg
Pamantul curge negru dupa ploaie ...
Asa iubita mea in zori de zi
Asterni pe chipul meu privirea care,
In orice parte a-inimii ucise,
Imi duce gandul numai inspre moarte ...
Scrisoare din azil (II)
A venit toamna!
Cateva zile calduroase, un vant cald ce mi-a patruns pana in adancul oaselor si un aer secetos cum rar s-a mai intalnit in aceasta zona. Doctorii spun ca voi iesi la primavara cand voi fi sanatos. E ironic dar deja m-am obisnuit. In fiecare toamna imi zic la fel iar eu in fiecare toamna ii cred in aceeasi masura.
Zilele sunt monotone asemeni notelor asezate pe portativ de compozitorul plictisit de propria sa creatie... Adeseori ma plimb prin parcul spitalului. Un parc imes situat la zece pasi de intrarea in spital cu alei ferite de ochii oamenilor. Daca fatada cladirii e gri si are pete mari de igrasie, parcul e facut astfel incat sa constrateze cu monstrul sanitar.
Ah, sa nu uit. Crizele au devenit din ce in ce mai rare. Nici nu mai tin minte cand am avut ultima criza. M-au tinut doua zile in camera aia neagra pe care stii ca o urasc. Cu mainile legate si ochii acoperiti, doar urletele pacientilor vecini iti mai amintesc de faptul ca esti viu.
Initial nu voiam sa-ti zic dar... te-am visat. Desi este..nici eu nu mai stiu...o vesnicie de cand nu te-am vazut... Aveai rochia aia alba pe tine, parul legat peste umarul drept. Asa poznasa si comica alergai de zor in jurul meu. Ne contraziceam din nu stiu ce motiv iar energia ta ma dobora.... Imi batea Soarele in ochi si incercam sa tin pasul cu tine rotindu-ma cu o viteza ametitoare astfel ca o singura clipa de neatentie m-a dezechilibrat. Am cazut si s-a facut intuneric. Rasul tau se auzea precum clopoteii de la intrare ... Ca dintr-o pestera. Insa lumina disparuse. Cand am simtit aerul rece al rezervei si urma intunericului pe ochii mei mi-am dat seama ca totul a fost doar un vis. Numai vocea ta s-a auzit mult timp dupa ce m-am trezit. M-a calauzit prin intuneric ore intregi...Le pierdusem sensul... Oh... Iarta-ma...Mereu iti scriu nimicuri. Nimicuri raportate la ceea ce traiesti tu, la ceea ce poate traiesc si eu....
Cateva zile calduroase, un vant cald ce mi-a patruns pana in adancul oaselor si un aer secetos cum rar s-a mai intalnit in aceasta zona. Doctorii spun ca voi iesi la primavara cand voi fi sanatos. E ironic dar deja m-am obisnuit. In fiecare toamna imi zic la fel iar eu in fiecare toamna ii cred in aceeasi masura.
Zilele sunt monotone asemeni notelor asezate pe portativ de compozitorul plictisit de propria sa creatie... Adeseori ma plimb prin parcul spitalului. Un parc imes situat la zece pasi de intrarea in spital cu alei ferite de ochii oamenilor. Daca fatada cladirii e gri si are pete mari de igrasie, parcul e facut astfel incat sa constrateze cu monstrul sanitar.
Ah, sa nu uit. Crizele au devenit din ce in ce mai rare. Nici nu mai tin minte cand am avut ultima criza. M-au tinut doua zile in camera aia neagra pe care stii ca o urasc. Cu mainile legate si ochii acoperiti, doar urletele pacientilor vecini iti mai amintesc de faptul ca esti viu.
Initial nu voiam sa-ti zic dar... te-am visat. Desi este..nici eu nu mai stiu...o vesnicie de cand nu te-am vazut... Aveai rochia aia alba pe tine, parul legat peste umarul drept. Asa poznasa si comica alergai de zor in jurul meu. Ne contraziceam din nu stiu ce motiv iar energia ta ma dobora.... Imi batea Soarele in ochi si incercam sa tin pasul cu tine rotindu-ma cu o viteza ametitoare astfel ca o singura clipa de neatentie m-a dezechilibrat. Am cazut si s-a facut intuneric. Rasul tau se auzea precum clopoteii de la intrare ... Ca dintr-o pestera. Insa lumina disparuse. Cand am simtit aerul rece al rezervei si urma intunericului pe ochii mei mi-am dat seama ca totul a fost doar un vis. Numai vocea ta s-a auzit mult timp dupa ce m-am trezit. M-a calauzit prin intuneric ore intregi...Le pierdusem sensul... Oh... Iarta-ma...Mereu iti scriu nimicuri. Nimicuri raportate la ceea ce traiesti tu, la ceea ce poate traiesc si eu....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)