Uneori mă gândesc că în mine trăieşte un bătrân...
Cuvinte nespuse...
Nu am stiut cine era... L-am văzut în zorii dimineţii lângă mine. Înalt, slab, cu o privire ascutita. Mi-a spus simplu: "Ce faci, Adiţă ?".
Mă uitam ca prostul la el. Ceva îmi spunea că este el dar în acelaşi timp nu ştiam să fac conexiunea. I-am spus Maricel. Un nume adresat ca unui necunoscut. El m-a lăsat să-i spun aşa. Ştia de ce... Ceva era rupt între noi.
Anii au trecut. El a rămas Maricel. Ştiam oare cine este? Ştiam oare ce vrea?
Apoi a venit boala... Mă suna în fiecare zi. Voia câte ceva. Nimicuri. Nimicuri de care el se prindea precum naufragiatul de un colac al salvării. Nimicuri care să-l facă să creadă că totul va fi la fel ca înainte...
Un cort să meargă la pescuit o săptămână întreagă. O undiţă şi câte şi mai câte...
Apoi nu a mai spus nimic. S-a închis închis în el precum un melc în cochilie.
Stătea întins pe pat. Eu îl strigam încet: "-Maricel, mă auzi ?".
A venit şi noaptea aia când ştia că trebuie să plece. Am primit un telefon: "Maricel a murit!"
A doua zi am intrat în camera unde era întins fără suflare. I-am atins mâinile împreunate şi am şoptit stupid: Tată!
Instantaneu ceea ce în zorii trecutului nu mi-am amintit, acum ştiam...
Era tatăl meu cel care mă rotea prin aer şi-mi striga: "Adicop! Adicop! Băiatul meu!"... Era cel care mă ţinea de mână la meciuri şi care prindea întotdeauna mingea când aceasta ajungea în tribună. Era cel care într-o toamnă friguroasă pleca cu mine de pe holurile judecătoriei şi-mi spunea în şoaptă: " Lasă că ne descurcăm noi."
Era cel care îmi dădea pentru fiecare notă de zece o hârtie verde. Era cel care mă arăta cu degetul şi spunea plin de mândrie:"El este copilaşul meu!" El era cel care mă suna să-mi spună ce peşti a mai prins şi îmi închidea grăbit pentru că alt peşte urma...
El era cel care pentru mine a fost ceea ce trebuia sa fiu eu pentru el.
Adio, tată!
Ce stupid să-ţi spun adio când sângele tău curge prin sângele meu iar lacrimile tale curg prin lacrimile mele...
Ce stupid să-ţi spun adio când trupul tău n-a cunoscut iubire dar inima ta va iubi prin inima mea. Cât de stupid că ochii tăi nu vor mai vedea niciodată lumina zilei dar tu vei vedea prin ochii mei fiecare răsărit şi fiecare apus...
...pentru că tată, cel mai important lucru din viaţa ta trăieşte: EU! Şi prin mine trăieşti şi TU.
Mă uitam ca prostul la el. Ceva îmi spunea că este el dar în acelaşi timp nu ştiam să fac conexiunea. I-am spus Maricel. Un nume adresat ca unui necunoscut. El m-a lăsat să-i spun aşa. Ştia de ce... Ceva era rupt între noi.
Anii au trecut. El a rămas Maricel. Ştiam oare cine este? Ştiam oare ce vrea?
Apoi a venit boala... Mă suna în fiecare zi. Voia câte ceva. Nimicuri. Nimicuri de care el se prindea precum naufragiatul de un colac al salvării. Nimicuri care să-l facă să creadă că totul va fi la fel ca înainte...
Un cort să meargă la pescuit o săptămână întreagă. O undiţă şi câte şi mai câte...
Apoi nu a mai spus nimic. S-a închis închis în el precum un melc în cochilie.
Stătea întins pe pat. Eu îl strigam încet: "-Maricel, mă auzi ?".
A venit şi noaptea aia când ştia că trebuie să plece. Am primit un telefon: "Maricel a murit!"
A doua zi am intrat în camera unde era întins fără suflare. I-am atins mâinile împreunate şi am şoptit stupid: Tată!
Instantaneu ceea ce în zorii trecutului nu mi-am amintit, acum ştiam...
Era tatăl meu cel care mă rotea prin aer şi-mi striga: "Adicop! Adicop! Băiatul meu!"... Era cel care mă ţinea de mână la meciuri şi care prindea întotdeauna mingea când aceasta ajungea în tribună. Era cel care într-o toamnă friguroasă pleca cu mine de pe holurile judecătoriei şi-mi spunea în şoaptă: " Lasă că ne descurcăm noi."
Era cel care îmi dădea pentru fiecare notă de zece o hârtie verde. Era cel care mă arăta cu degetul şi spunea plin de mândrie:"El este copilaşul meu!" El era cel care mă suna să-mi spună ce peşti a mai prins şi îmi închidea grăbit pentru că alt peşte urma...
El era cel care pentru mine a fost ceea ce trebuia sa fiu eu pentru el.
Adio, tată!
Ce stupid să-ţi spun adio când sângele tău curge prin sângele meu iar lacrimile tale curg prin lacrimile mele...
Ce stupid să-ţi spun adio când trupul tău n-a cunoscut iubire dar inima ta va iubi prin inima mea. Cât de stupid că ochii tăi nu vor mai vedea niciodată lumina zilei dar tu vei vedea prin ochii mei fiecare răsărit şi fiecare apus...
...pentru că tată, cel mai important lucru din viaţa ta trăieşte: EU! Şi prin mine trăieşti şi TU.
Stele ...
Atunci când simţi că nimic nu mai are sens, că totul nu a fost decât risipă, uită-te la stele.
Ce vezi?
Nişte lumini? Nu!
Sunt mai mult decât atât. Sunt oglinda oamenilor care în aceelaşi timp cu tine se uită la steaua care te luminează pe tine.
E un simbol.
E timp şi risipă.
Dar câtă risipă şi cât timp... Cât infinit....
Cât infinit!...
Îşi spuse lumina ce cădea tristă prin geamul ei....
Numai prin geamul ei...
Numai prin ochii ei verzi...
Câtă lumină... Cât întuneric....
Câtă negăsire ...
Ce vezi?
Nişte lumini? Nu!
Sunt mai mult decât atât. Sunt oglinda oamenilor care în aceelaşi timp cu tine se uită la steaua care te luminează pe tine.
E un simbol.
E timp şi risipă.
Dar câtă risipă şi cât timp... Cât infinit....
Cât infinit!...
Îşi spuse lumina ce cădea tristă prin geamul ei....
Numai prin geamul ei...
Numai prin ochii ei verzi...
Câtă lumină... Cât întuneric....
Câtă negăsire ...
Scrisoare din azil (III)
Te-am visat...
Nu o dată, nu de două ori...
De o mie!
Îţi scriu mereu despre faptul că te visez. Vis, visare, vise ...
Mai contează oare o clipă de nebunie într-un loc în care nebunia este ceva normal?
E primăvară! O primăvară tuberculoasă cu flori de ceară la geam.
Exişti? Nu ştiu dacă mai trebuie să scriu ceva pe acest plic. O adresă, un nume?
O adresă spre nicăieri.
Fiecare scrisoare pentru tine, iubita mea, este o scrisoare pentru mine.
Nu o dată, nu de două ori...
De o mie!
Îţi scriu mereu despre faptul că te visez. Vis, visare, vise ...
Mai contează oare o clipă de nebunie într-un loc în care nebunia este ceva normal?
E primăvară! O primăvară tuberculoasă cu flori de ceară la geam.
Exişti? Nu ştiu dacă mai trebuie să scriu ceva pe acest plic. O adresă, un nume?
O adresă spre nicăieri.
Fiecare scrisoare pentru tine, iubita mea, este o scrisoare pentru mine.
...
..my lover's prayer.
It's my own silent message to you.
Takes me there, my lover's prayer,
and my soul is divided in two.
It's my own silent message to you.
Takes me there, my lover's prayer,
and my soul is divided in two.
...
Să iubeşti până la sfârşitul vieţii...
Să faci dintr-un vis o trăire, dintr-o clipă o veşnicie...
Cât de greu este oare să iubeşti aceeaşi persoană la infinit?...
Să iubeşti până la extenuare iar dimineaţa să continui cu forţe şi mai mari...
Să arunci pe foc fotografii, scrisori iar în clipa următoare să-ţi dai seama că nimic nu poate face scrum sentimentele...
A venit primăvara... Câtă tristeţe, câtă fericire...
Şi pentru ce?...
Promisiuni ...
Am promis că ...
Şi dintr-o dată parcă nimic nu mai contează ...
Promisiunile nu sunt decât prelungiri ale unui viitor incert...
O continuare a prezentului sub formă de iluzie...
Promiţi nu pentru că îţi doreşti să întăreşti în vreun fel decizia luată cu câteva clipe mai înainte ci promiţi pentru că îţi doreşti să fii parte din ceea ce va urma...
Promiţi la fel cum iubeşti. Din dezinteres.
Şi tot viitorul tău devine dezinteresant...
...
A plecat ...
Tarziu, pe strazile ucise de amurg,
Pe cand copii morti se joaca in noroaie
Iubirile trecutului se scurg
Pamantul curge negru dupa ploaie ...
Asa iubita mea in zori de zi
Asterni pe chipul meu privirea care,
In orice parte a-inimii ucise,
Imi duce gandul numai inspre moarte ...
Tarziu, pe strazile ucise de amurg,
Pe cand copii morti se joaca in noroaie
Iubirile trecutului se scurg
Pamantul curge negru dupa ploaie ...
Asa iubita mea in zori de zi
Asterni pe chipul meu privirea care,
In orice parte a-inimii ucise,
Imi duce gandul numai inspre moarte ...
Scrisoare din azil (II)
A venit toamna!
Cateva zile calduroase, un vant cald ce mi-a patruns pana in adancul oaselor si un aer secetos cum rar s-a mai intalnit in aceasta zona. Doctorii spun ca voi iesi la primavara cand voi fi sanatos. E ironic dar deja m-am obisnuit. In fiecare toamna imi zic la fel iar eu in fiecare toamna ii cred in aceeasi masura.
Zilele sunt monotone asemeni notelor asezate pe portativ de compozitorul plictisit de propria sa creatie... Adeseori ma plimb prin parcul spitalului. Un parc imes situat la zece pasi de intrarea in spital cu alei ferite de ochii oamenilor. Daca fatada cladirii e gri si are pete mari de igrasie, parcul e facut astfel incat sa constrateze cu monstrul sanitar.
Ah, sa nu uit. Crizele au devenit din ce in ce mai rare. Nici nu mai tin minte cand am avut ultima criza. M-au tinut doua zile in camera aia neagra pe care stii ca o urasc. Cu mainile legate si ochii acoperiti, doar urletele pacientilor vecini iti mai amintesc de faptul ca esti viu.
Initial nu voiam sa-ti zic dar... te-am visat. Desi este..nici eu nu mai stiu...o vesnicie de cand nu te-am vazut... Aveai rochia aia alba pe tine, parul legat peste umarul drept. Asa poznasa si comica alergai de zor in jurul meu. Ne contraziceam din nu stiu ce motiv iar energia ta ma dobora.... Imi batea Soarele in ochi si incercam sa tin pasul cu tine rotindu-ma cu o viteza ametitoare astfel ca o singura clipa de neatentie m-a dezechilibrat. Am cazut si s-a facut intuneric. Rasul tau se auzea precum clopoteii de la intrare ... Ca dintr-o pestera. Insa lumina disparuse. Cand am simtit aerul rece al rezervei si urma intunericului pe ochii mei mi-am dat seama ca totul a fost doar un vis. Numai vocea ta s-a auzit mult timp dupa ce m-am trezit. M-a calauzit prin intuneric ore intregi...Le pierdusem sensul... Oh... Iarta-ma...Mereu iti scriu nimicuri. Nimicuri raportate la ceea ce traiesti tu, la ceea ce poate traiesc si eu....
Cateva zile calduroase, un vant cald ce mi-a patruns pana in adancul oaselor si un aer secetos cum rar s-a mai intalnit in aceasta zona. Doctorii spun ca voi iesi la primavara cand voi fi sanatos. E ironic dar deja m-am obisnuit. In fiecare toamna imi zic la fel iar eu in fiecare toamna ii cred in aceeasi masura.
Zilele sunt monotone asemeni notelor asezate pe portativ de compozitorul plictisit de propria sa creatie... Adeseori ma plimb prin parcul spitalului. Un parc imes situat la zece pasi de intrarea in spital cu alei ferite de ochii oamenilor. Daca fatada cladirii e gri si are pete mari de igrasie, parcul e facut astfel incat sa constrateze cu monstrul sanitar.
Ah, sa nu uit. Crizele au devenit din ce in ce mai rare. Nici nu mai tin minte cand am avut ultima criza. M-au tinut doua zile in camera aia neagra pe care stii ca o urasc. Cu mainile legate si ochii acoperiti, doar urletele pacientilor vecini iti mai amintesc de faptul ca esti viu.
Initial nu voiam sa-ti zic dar... te-am visat. Desi este..nici eu nu mai stiu...o vesnicie de cand nu te-am vazut... Aveai rochia aia alba pe tine, parul legat peste umarul drept. Asa poznasa si comica alergai de zor in jurul meu. Ne contraziceam din nu stiu ce motiv iar energia ta ma dobora.... Imi batea Soarele in ochi si incercam sa tin pasul cu tine rotindu-ma cu o viteza ametitoare astfel ca o singura clipa de neatentie m-a dezechilibrat. Am cazut si s-a facut intuneric. Rasul tau se auzea precum clopoteii de la intrare ... Ca dintr-o pestera. Insa lumina disparuse. Cand am simtit aerul rece al rezervei si urma intunericului pe ochii mei mi-am dat seama ca totul a fost doar un vis. Numai vocea ta s-a auzit mult timp dupa ce m-am trezit. M-a calauzit prin intuneric ore intregi...Le pierdusem sensul... Oh... Iarta-ma...Mereu iti scriu nimicuri. Nimicuri raportate la ceea ce traiesti tu, la ceea ce poate traiesc si eu....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)