De iarnă...

Înaintam cu greu prin zăpadă. Viscolea sălbatic şi zăpada mă înghiţea încetul cu încetul...

Vântul şuiera prin scândurile gardului şi drumul mă dobora.

Dintr-o dată, undeva, se auzi o voce... Era o voce caldă. Am tresărit şi m-am îndreptat spre acel sunet. Înaintam tot mai greu şi zăpada îmi intra în ochi făcând drumul imposibil.

Sunetul se auzea tot mai aproape...

Am păşit încet spre "voce"...

Printre crengile nucului am zărit-o. Se uita spre mine şi cânta... Agale... Într-un ritm hipnotizant... Încercam să îmi mişc mâinile, picioarele dar nu mă ascultau...

Încremenisem...

Dintr-o dată am auzit telefonul... O nouă zi începea ...

My love...

De noapte...

Ai avut vreodată sentimentul că te sufoci? Că dintr-o dată aerul nu mai reprezintă nimic?

Că simţi undeva, în capul pieptului că te arde?

Ai simţit vreodată că eşti depăşit de cineva mai rapid decât tine iar picioarele nu te mai ajută deloc?

Ai simţit vreodată focul? Focul ăla care îţi arde pielea pana la oase, până nu mai poţi respira?

Ai simţit vreodată că eşti singur? Singurătatea specifică unei peşteri umede unde nici lumina dar nici întunericul nu reprezintă ceva.

Ei bine, dacă ai simţit toate acestea atunci ai trăit.

Precum focul arde lemnele aşa ardem noi în vîltoarea existenţei.

Pentru că a trăi înseamnă a arde.

Daca...

Daca...

...as intalni-o accidental as innebuni!

...as uita-o m-as uita pe mine insumi!

...intr-o zi nimic nu ar conta m-as gandi la ea si atunci totul ar avea sens!

...ochii ei verzi ar fi albastrii nu ar conta si m-as pierde in ei!

...intr-o zi m-as pierde gandul la ea m-ar gasi!

...intr-o zi as uita-o inseamna ca nu am iubit-o niciodata!

...intr-o zi m-as uita inseamna ca nu m-as mai regasi niciodata!

...undeva, candva, cineva...Niciodata!

De ce?

Poate ca prima intrebare a cititorilor acestui blog va fi: de ce nu ai mai scris?

Nu am scris pentru ca nu am mai crezut in scris. Nu am scris desi ideile mele erau limpezi. Nu am scris pentru ca taicamiu merita un an pentru el. Un an de meditare, de reflectare la ceea ce a fost si la ceea ce va urma.

A fost un an greu in care moartea m-a invatat prima lectie: nu este timp. Nu este timp de nimic.

Iar daca este timp, atunci acel timp trebuie dedicat contemplarii.

Nimic in afara de reflectarea la realitate nu poate contribui intr-un mod mai decisiv la crearea e-ului nostru.

Despre iubire?

...Nimic.

Iubirea? Lumina unei stele pe care o consideram departe fara sa ne dam seama ca tocmai observarea acelei stele inseamna o apropiere unica.

Iubirea, in masura in care inseamna uitare inseamna si descoperire.

Probabil ma intrebati: o mai iubesc?

Normal ca o iubesc. Nu as putea exista altfel. Pentru ca fara ea nu sunt eu. Nu sunt deloc.

Un fel de ecuatie redusa la zero.

Si cati ani irositi. Cate vise distruse...

...

Uneori mă gândesc că în mine trăieşte un bătrân...

Cuvinte nespuse...

Nu am stiut cine era... L-am văzut în zorii dimineţii lângă mine. Înalt, slab, cu o privire ascutita. Mi-a spus simplu: "Ce faci, Adiţă ?".

Mă uitam ca prostul la el. Ceva îmi spunea că este el dar în acelaşi timp nu ştiam să fac conexiunea. I-am spus Maricel. Un nume adresat ca unui necunoscut. El m-a lăsat să-i spun aşa. Ştia de ce... Ceva era rupt între noi.

Anii au trecut. El a rămas Maricel. Ştiam oare cine este? Ştiam oare ce vrea?

Apoi a venit boala... Mă suna în fiecare zi. Voia câte ceva. Nimicuri. Nimicuri de care el se prindea precum naufragiatul de un colac al salvării. Nimicuri care să-l facă să creadă că totul va fi la fel ca înainte...

Un cort să meargă la pescuit o săptămână întreagă. O undiţă şi câte şi mai câte...

Apoi nu a mai spus nimic. S-a închis închis în el precum un melc în cochilie.

Stătea întins pe pat. Eu îl strigam încet: "-Maricel, mă auzi ?".

A venit şi noaptea aia când ştia că trebuie să plece. Am primit un telefon: "Maricel a murit!"

A doua zi am intrat în camera unde era întins fără suflare. I-am atins mâinile împreunate şi am şoptit stupid: Tată!

Instantaneu ceea ce în zorii trecutului nu mi-am amintit, acum ştiam...

Era tatăl meu cel care mă rotea prin aer şi-mi striga: "Adicop! Adicop! Băiatul meu!"... Era cel care mă ţinea de mână la meciuri şi care prindea întotdeauna mingea când aceasta ajungea în tribună. Era cel care într-o toamnă friguroasă pleca cu mine de pe holurile judecătoriei şi-mi spunea în şoaptă: " Lasă că ne descurcăm noi."

Era cel care îmi dădea pentru fiecare notă de zece o hârtie verde. Era cel care mă arăta cu degetul şi spunea plin de mândrie:"El este copilaşul meu!" El era cel care mă suna să-mi spună ce peşti a mai prins şi îmi închidea grăbit pentru că alt peşte urma...

El era cel care pentru mine a fost ceea ce trebuia sa fiu eu pentru el.

Adio, tată!

Ce stupid să-ţi spun adio când sângele tău curge prin sângele meu iar lacrimile tale curg prin lacrimile mele...

Ce stupid să-ţi spun adio când trupul tău n-a cunoscut iubire dar inima ta va iubi prin inima mea. Cât de stupid că ochii tăi nu vor mai vedea niciodată lumina zilei dar tu vei vedea prin ochii mei fiecare răsărit şi fiecare apus...

...pentru că tată, cel mai important lucru din viaţa ta trăieşte: EU! Şi prin mine trăieşti şi TU.

Stele ...

Atunci când simţi că nimic nu mai are sens, că totul nu a fost decât risipă, uită-te la stele.

Ce vezi?

Nişte lumini? Nu!

Sunt mai mult decât atât. Sunt oglinda oamenilor care în aceelaşi timp cu tine se uită la steaua care te luminează pe tine.

E un simbol.

E timp şi risipă.

Dar câtă risipă şi cât timp... Cât infinit....

Cât infinit!...

Îşi spuse lumina ce cădea tristă prin geamul ei....

Numai prin geamul ei...

Numai prin ochii ei verzi...

Câtă lumină... Cât întuneric....

Câtă negăsire ...

Scrisoare din azil (III)

Te-am visat...
Nu o dată, nu de două ori...
De o mie!

Îţi scriu mereu despre faptul că te visez. Vis, visare, vise ...

Mai contează oare o clipă de nebunie într-un loc în care nebunia este ceva normal?

E primăvară! O primăvară tuberculoasă cu flori de ceară la geam.

Exişti? Nu ştiu dacă mai trebuie să scriu ceva pe acest  plic. O adresă, un nume?

O adresă spre nicăieri.

Fiecare scrisoare pentru tine, iubita mea, este o scrisoare pentru mine.

...

..my lover's prayer.
It's my own silent message to you.
Takes me there, my lover's prayer,
and my soul is divided in two.