Nu am stiut cine era... L-am văzut în zorii dimineţii lângă mine. Înalt, slab, cu o privire ascutita. Mi-a spus simplu: "Ce faci, Adiţă ?".
Mă uitam ca prostul la el. Ceva îmi spunea că este el dar în acelaşi timp nu ştiam să fac conexiunea. I-am spus Maricel. Un nume adresat ca unui necunoscut. El m-a lăsat să-i spun aşa. Ştia de ce... Ceva era rupt între noi.
Anii au trecut. El a rămas Maricel. Ştiam oare cine este? Ştiam oare ce vrea?
Apoi a venit boala... Mă suna în fiecare zi. Voia câte ceva. Nimicuri. Nimicuri de care el se prindea precum naufragiatul de un colac al salvării. Nimicuri care să-l facă să creadă că totul va fi la fel ca înainte...
Un cort să meargă la pescuit o săptămână întreagă. O undiţă şi câte şi mai câte...
Apoi nu a mai spus nimic. S-a închis închis în el precum un melc în cochilie.
Stătea întins pe pat. Eu îl strigam încet: "-Maricel, mă auzi ?".
A venit şi noaptea aia când ştia că trebuie să plece. Am primit un telefon: "Maricel a murit!"
A doua zi am intrat în camera unde era întins fără suflare. I-am atins mâinile împreunate şi am şoptit stupid: Tată!
Instantaneu ceea ce în zorii trecutului nu mi-am amintit, acum ştiam...
Era tatăl meu cel care mă rotea prin aer şi-mi striga: "Adicop! Adicop! Băiatul meu!"... Era cel care mă ţinea de mână la meciuri şi care prindea întotdeauna mingea când aceasta ajungea în tribună. Era cel care într-o toamnă friguroasă pleca cu mine de pe holurile judecătoriei şi-mi spunea în şoaptă: " Lasă că ne descurcăm noi."
Era cel care îmi dădea pentru fiecare notă de zece o hârtie verde. Era cel care mă arăta cu degetul şi spunea plin de mândrie:"El este copilaşul meu!" El era cel care mă suna să-mi spună ce peşti a mai prins şi îmi închidea grăbit pentru că alt peşte urma...
El era cel care pentru mine a fost ceea ce trebuia sa fiu eu pentru el.
Adio, tată!
Ce stupid să-ţi spun adio când sângele tău curge prin sângele meu iar lacrimile tale curg prin lacrimile mele...
Ce stupid să-ţi spun adio când trupul tău n-a cunoscut iubire dar inima ta va iubi prin inima mea. Cât de stupid că ochii tăi nu vor mai vedea niciodată lumina zilei dar tu vei vedea prin ochii mei fiecare răsărit şi fiecare apus...
...pentru că tată, cel mai important lucru din viaţa ta trăieşte: EU! Şi prin mine trăieşti şi TU.
Mă uitam ca prostul la el. Ceva îmi spunea că este el dar în acelaşi timp nu ştiam să fac conexiunea. I-am spus Maricel. Un nume adresat ca unui necunoscut. El m-a lăsat să-i spun aşa. Ştia de ce... Ceva era rupt între noi.
Anii au trecut. El a rămas Maricel. Ştiam oare cine este? Ştiam oare ce vrea?
Apoi a venit boala... Mă suna în fiecare zi. Voia câte ceva. Nimicuri. Nimicuri de care el se prindea precum naufragiatul de un colac al salvării. Nimicuri care să-l facă să creadă că totul va fi la fel ca înainte...
Un cort să meargă la pescuit o săptămână întreagă. O undiţă şi câte şi mai câte...
Apoi nu a mai spus nimic. S-a închis închis în el precum un melc în cochilie.
Stătea întins pe pat. Eu îl strigam încet: "-Maricel, mă auzi ?".
A venit şi noaptea aia când ştia că trebuie să plece. Am primit un telefon: "Maricel a murit!"
A doua zi am intrat în camera unde era întins fără suflare. I-am atins mâinile împreunate şi am şoptit stupid: Tată!
Instantaneu ceea ce în zorii trecutului nu mi-am amintit, acum ştiam...
Era tatăl meu cel care mă rotea prin aer şi-mi striga: "Adicop! Adicop! Băiatul meu!"... Era cel care mă ţinea de mână la meciuri şi care prindea întotdeauna mingea când aceasta ajungea în tribună. Era cel care într-o toamnă friguroasă pleca cu mine de pe holurile judecătoriei şi-mi spunea în şoaptă: " Lasă că ne descurcăm noi."
Era cel care îmi dădea pentru fiecare notă de zece o hârtie verde. Era cel care mă arăta cu degetul şi spunea plin de mândrie:"El este copilaşul meu!" El era cel care mă suna să-mi spună ce peşti a mai prins şi îmi închidea grăbit pentru că alt peşte urma...
El era cel care pentru mine a fost ceea ce trebuia sa fiu eu pentru el.
Adio, tată!
Ce stupid să-ţi spun adio când sângele tău curge prin sângele meu iar lacrimile tale curg prin lacrimile mele...
Ce stupid să-ţi spun adio când trupul tău n-a cunoscut iubire dar inima ta va iubi prin inima mea. Cât de stupid că ochii tăi nu vor mai vedea niciodată lumina zilei dar tu vei vedea prin ochii mei fiecare răsărit şi fiecare apus...
...pentru că tată, cel mai important lucru din viaţa ta trăieşte: EU! Şi prin mine trăieşti şi TU.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu