Când am vazut-o prima dată era într-o fotografie.
Fotografie pe care eu am pierdut-o...
Fotografie pe care eu am pierdut-o...
Un vis...
Eram în cadă. Apa era fierbinte.
În aer pluteau aburii şi muzica celor de la Chicago "Will You still Love Me".
Lângă mine era un bisturiu.
Ţineam în mână fotografia ei.
Zâmbea.
"Take me as I am..."
Am luat bisturiul... Mâinile îmi tremurau...
"If was you ... You and me..."
L-am apropiat de gât. Am strâns cu toată puterea...
"Just say you'll love me for the rest of your life
I got a lotta love and I don't want to let go..."
Sângele ţâşnea cu toată puterea. Îmi curgea pe piept, pe mâini iar apa era roşie.
Atât de roşie,..
...
Despre timp si iubire...
Iubesc o femeie.
De 9 ani si 4 luni.
O iubesc desi niciodata nu ne-am intalnit.
Nu ne-am intalnit pentru ca niciodata nu am avut ocazia.
Eu nu am pe nimeni, ea are pe cineva.
Unii vor spune ca sunt idiot. Altii vor spune ca sunt ok.
Iata ce spun eu:
eu spun ca daca iubesti pe cineva cu adevarat, iubesti pana la sfarsitul vietii ei sau vietii tale.
There's nothing to explain this.
Altfel nu e iubire. E doar dorinta de impreunare.
Iubirea inseamna iubire. Inseamna asteptare, incredere, tot!
De 9 ani si 4 luni.
O iubesc desi niciodata nu ne-am intalnit.
Nu ne-am intalnit pentru ca niciodata nu am avut ocazia.
Eu nu am pe nimeni, ea are pe cineva.
Unii vor spune ca sunt idiot. Altii vor spune ca sunt ok.
Iata ce spun eu:
eu spun ca daca iubesti pe cineva cu adevarat, iubesti pana la sfarsitul vietii ei sau vietii tale.
There's nothing to explain this.
Altfel nu e iubire. E doar dorinta de impreunare.
Iubirea inseamna iubire. Inseamna asteptare, incredere, tot!
Ani..
La inceput anii erau stanci. Stanci izbite de valul timpului.
Si nimic nu le misca.
Apoi anii au devenit stele.
Dispareau, apareau, nimic concis, nimic exact.
Acum anii sunt praf. Praf imprastiat peste tot de aceeasi nemiloasa aripa a timpului.
Calc in praf, respir praf, strang in maini doar praf.
Si nimic nu le misca.
Apoi anii au devenit stele.
Dispareau, apareau, nimic concis, nimic exact.
Acum anii sunt praf. Praf imprastiat peste tot de aceeasi nemiloasa aripa a timpului.
Calc in praf, respir praf, strang in maini doar praf.
Iubire...
... se scurge pe strazi.
... curge prin venele noastre.
...plange prin ochii nostri.
..sufera prin inima celuilalt.
... curge prin venele noastre.
...plange prin ochii nostri.
..sufera prin inima celuilalt.
Ce este singuratatea?
De o ora ma bantuie o intrebare: ce este singuratatea? Si nu ma refer aici doar la "actiunea" de a fi singur. Ma refer la tot. Caut un raspuns complet.
Voi incerca eu.
"Singuratea este intervalul de timp cuprins intre un salt de la inaltime si impactul cu pamantul. Pe scurt, este suma dintre timp si frica."
Voi incerca eu.
"Singuratea este intervalul de timp cuprins intre un salt de la inaltime si impactul cu pamantul. Pe scurt, este suma dintre timp si frica."
De aici, de nicaieri ...
Dintotdeauna am avut o senzatie stranie ca nu traiesc acolo unde ar trebui sa traiesc si ca oamenii care ma inconjoara nu sunt de fapt oamenii pe care ii doream langa mine.
Senzatia de om abandonat ma inconjoara din toate partile si nu gasesc nici o scapare.
Cand eram mai mic - undeva la 9-10 ani - incercam sa fac lucrurile cat mai perfect dupa o rigurozitate iesita din comun. Imi creasem un alter ego care, in imaginatia mea de copil, facea intotdeauna lucrurile mai bine decat mine. Daca eu ma jucam imediat mintea se ducea spre celalalt eu. Ma mustram in aceeasi constiinta infantila de faptul ca eu pierd timpul, pe cand el, undeva, rezolva probleme dintr-o culegere sau, de ce nu, isi facea temele. In fond toata problema mecanismului meu era legata de perfectiunea vietii de zi cu zi. Indiferent cat de bine raspundeam la scoala, erau intotdeauna si mici scapari de genul unei intrebari careia nu-i cunosteam raspunsul. Si atunci automat, alter ego-ul imi sarea atuomat in minte si-mi spuneam in gand: "El sigur ar fi stiut raspunsul!".
Senzatia de om abandonat ma inconjoara din toate partile si nu gasesc nici o scapare.
Cand eram mai mic - undeva la 9-10 ani - incercam sa fac lucrurile cat mai perfect dupa o rigurozitate iesita din comun. Imi creasem un alter ego care, in imaginatia mea de copil, facea intotdeauna lucrurile mai bine decat mine. Daca eu ma jucam imediat mintea se ducea spre celalalt eu. Ma mustram in aceeasi constiinta infantila de faptul ca eu pierd timpul, pe cand el, undeva, rezolva probleme dintr-o culegere sau, de ce nu, isi facea temele. In fond toata problema mecanismului meu era legata de perfectiunea vietii de zi cu zi. Indiferent cat de bine raspundeam la scoala, erau intotdeauna si mici scapari de genul unei intrebari careia nu-i cunosteam raspunsul. Si atunci automat, alter ego-ul imi sarea atuomat in minte si-mi spuneam in gand: "El sigur ar fi stiut raspunsul!".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)