Dintotdeauna am avut o senzatie stranie ca nu traiesc acolo unde ar trebui sa traiesc si ca oamenii care ma inconjoara nu sunt de fapt oamenii pe care ii doream langa mine.
Senzatia de om abandonat ma inconjoara din toate partile si nu gasesc nici o scapare.
Cand eram mai mic - undeva la 9-10 ani - incercam sa fac lucrurile cat mai perfect dupa o rigurozitate iesita din comun. Imi creasem un alter ego care, in imaginatia mea de copil, facea intotdeauna lucrurile mai bine decat mine. Daca eu ma jucam imediat mintea se ducea spre celalalt eu. Ma mustram in aceeasi constiinta infantila de faptul ca eu pierd timpul, pe cand el, undeva, rezolva probleme dintr-o culegere sau, de ce nu, isi facea temele. In fond toata problema mecanismului meu era legata de perfectiunea vietii de zi cu zi. Indiferent cat de bine raspundeam la scoala, erau intotdeauna si mici scapari de genul unei intrebari careia nu-i cunosteam raspunsul. Si atunci automat, alter ego-ul imi sarea atuomat in minte si-mi spuneam in gand: "El sigur ar fi stiut raspunsul!".
Anii au trecut si alter ego-ul a fost dat uitarii. Nu a murit asa cum ati crede sau cum, chiar eu, am crezut la un moment dat. Dimpotriva. S-a dezvoltat in jurul meu pana la un punct. As spune ca mi-a fost complementar. Toate nereusitele mele, toate erorile el le-a evitat impetuos. Toate deciziile pe care nu le-am luat, el, a reusit sa le ia.
El este bine.
Nu vreau sa cad in capcana analogiilor expirate. Nu vreau sa spun ca destinul e ca o gara, depinde in ce tren urci (uite ca am spus-o). Dar nici nu vreau sa cred ca ceea ce este acum, este maximul sau minimul din existenta mea. Existenta in sine este o curba precum cea a lui Gauss. Avem o perioada de ascensiune apoi decaderea in acelasi ritm stupid.
Eu nu pot spune unde ma aflu pe aceasta curba. Nu pot spune nici de ce alter ego-ul meu a murit. Dar nu a murit la modul sacru ci la modul contopirii cu personalitatea mea. A fost ucis de uzura unei vieti absolut stupide si a luat forma regretelor.
Pentru ca alter ego-ul meu, dincolo de asimetria mea, a reprezentat ceva mai presus de o simpla imagine in oglinda. A reprezentat omul care traia. Omul care-si modela existenta sub impulsul celuilalt eu. A eu-lui care voia sa ajunga dar nu a ajuns niciodata.
Si totusi, daca alter ego-ul meu sunt eu, iar celalalt eu a murit demult ?
To be continued...
Senzatia de om abandonat ma inconjoara din toate partile si nu gasesc nici o scapare.
Cand eram mai mic - undeva la 9-10 ani - incercam sa fac lucrurile cat mai perfect dupa o rigurozitate iesita din comun. Imi creasem un alter ego care, in imaginatia mea de copil, facea intotdeauna lucrurile mai bine decat mine. Daca eu ma jucam imediat mintea se ducea spre celalalt eu. Ma mustram in aceeasi constiinta infantila de faptul ca eu pierd timpul, pe cand el, undeva, rezolva probleme dintr-o culegere sau, de ce nu, isi facea temele. In fond toata problema mecanismului meu era legata de perfectiunea vietii de zi cu zi. Indiferent cat de bine raspundeam la scoala, erau intotdeauna si mici scapari de genul unei intrebari careia nu-i cunosteam raspunsul. Si atunci automat, alter ego-ul imi sarea atuomat in minte si-mi spuneam in gand: "El sigur ar fi stiut raspunsul!".
Anii au trecut si alter ego-ul a fost dat uitarii. Nu a murit asa cum ati crede sau cum, chiar eu, am crezut la un moment dat. Dimpotriva. S-a dezvoltat in jurul meu pana la un punct. As spune ca mi-a fost complementar. Toate nereusitele mele, toate erorile el le-a evitat impetuos. Toate deciziile pe care nu le-am luat, el, a reusit sa le ia.
El este bine.
Nu vreau sa cad in capcana analogiilor expirate. Nu vreau sa spun ca destinul e ca o gara, depinde in ce tren urci (uite ca am spus-o). Dar nici nu vreau sa cred ca ceea ce este acum, este maximul sau minimul din existenta mea. Existenta in sine este o curba precum cea a lui Gauss. Avem o perioada de ascensiune apoi decaderea in acelasi ritm stupid.
Eu nu pot spune unde ma aflu pe aceasta curba. Nu pot spune nici de ce alter ego-ul meu a murit. Dar nu a murit la modul sacru ci la modul contopirii cu personalitatea mea. A fost ucis de uzura unei vieti absolut stupide si a luat forma regretelor.
Pentru ca alter ego-ul meu, dincolo de asimetria mea, a reprezentat ceva mai presus de o simpla imagine in oglinda. A reprezentat omul care traia. Omul care-si modela existenta sub impulsul celuilalt eu. A eu-lui care voia sa ajunga dar nu a ajuns niciodata.
Si totusi, daca alter ego-ul meu sunt eu, iar celalalt eu a murit demult ?
To be continued...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu