Dintotdeauna am avut o senzatie stranie ca nu traiesc acolo unde ar trebui sa traiesc si ca oamenii care ma inconjoara nu sunt de fapt oamenii pe care ii doream langa mine.
Senzatia de om abandonat ma inconjoara din toate partile si nu gasesc nici o scapare.
Cand eram mai mic - undeva la 9-10 ani - incercam sa fac lucrurile cat mai perfect dupa o rigurozitate iesita din comun. Imi creasem un alter ego care, in imaginatia mea de copil, facea intotdeauna lucrurile mai bine decat mine. Daca eu ma jucam imediat mintea se ducea spre celalalt eu. Ma mustram in aceeasi constiinta infantila de faptul ca eu pierd timpul, pe cand el, undeva, rezolva probleme dintr-o culegere sau, de ce nu, isi facea temele. In fond toata problema mecanismului meu era legata de perfectiunea vietii de zi cu zi. Indiferent cat de bine raspundeam la scoala, erau intotdeauna si mici scapari de genul unei intrebari careia nu-i cunosteam raspunsul. Si atunci automat, alter ego-ul imi sarea atuomat in minte si-mi spuneam in gand: "El sigur ar fi stiut raspunsul!".
