Singurătate...

Singurătatea în mijlocul oamenilor este la fel de rece precum o pată albastră pe o pânză roşie....

De iarnă...

Înaintam cu greu prin zăpadă. Viscolea sălbatic şi zăpada mă înghiţea încetul cu încetul...

Vântul şuiera prin scândurile gardului şi drumul mă dobora.

Dintr-o dată, undeva, se auzi o voce... Era o voce caldă. Am tresărit şi m-am îndreptat spre acel sunet. Înaintam tot mai greu şi zăpada îmi intra în ochi făcând drumul imposibil.

Sunetul se auzea tot mai aproape...

Am păşit încet spre "voce"...

Printre crengile nucului am zărit-o. Se uita spre mine şi cânta... Agale... Într-un ritm hipnotizant... Încercam să îmi mişc mâinile, picioarele dar nu mă ascultau...

Încremenisem...

Dintr-o dată am auzit telefonul... O nouă zi începea ...

My love...

De noapte...

Ai avut vreodată sentimentul că te sufoci? Că dintr-o dată aerul nu mai reprezintă nimic?

Că simţi undeva, în capul pieptului că te arde?

Ai simţit vreodată că eşti depăşit de cineva mai rapid decât tine iar picioarele nu te mai ajută deloc?

Ai simţit vreodată focul? Focul ăla care îţi arde pielea pana la oase, până nu mai poţi respira?

Ai simţit vreodată că eşti singur? Singurătatea specifică unei peşteri umede unde nici lumina dar nici întunericul nu reprezintă ceva.

Ei bine, dacă ai simţit toate acestea atunci ai trăit.

Precum focul arde lemnele aşa ardem noi în vîltoarea existenţei.

Pentru că a trăi înseamnă a arde.

Daca...

Daca...

...as intalni-o accidental as innebuni!

...as uita-o m-as uita pe mine insumi!

...intr-o zi nimic nu ar conta m-as gandi la ea si atunci totul ar avea sens!

...ochii ei verzi ar fi albastrii nu ar conta si m-as pierde in ei!

...intr-o zi m-as pierde gandul la ea m-ar gasi!

...intr-o zi as uita-o inseamna ca nu am iubit-o niciodata!

...intr-o zi m-as uita inseamna ca nu m-as mai regasi niciodata!

...undeva, candva, cineva...Niciodata!

De ce?

Poate ca prima intrebare a cititorilor acestui blog va fi: de ce nu ai mai scris?

Nu am scris pentru ca nu am mai crezut in scris. Nu am scris desi ideile mele erau limpezi. Nu am scris pentru ca taicamiu merita un an pentru el. Un an de meditare, de reflectare la ceea ce a fost si la ceea ce va urma.

A fost un an greu in care moartea m-a invatat prima lectie: nu este timp. Nu este timp de nimic.

Iar daca este timp, atunci acel timp trebuie dedicat contemplarii.

Nimic in afara de reflectarea la realitate nu poate contribui intr-un mod mai decisiv la crearea e-ului nostru.

Despre iubire?

...Nimic.

Iubirea? Lumina unei stele pe care o consideram departe fara sa ne dam seama ca tocmai observarea acelei stele inseamna o apropiere unica.

Iubirea, in masura in care inseamna uitare inseamna si descoperire.

Probabil ma intrebati: o mai iubesc?

Normal ca o iubesc. Nu as putea exista altfel. Pentru ca fara ea nu sunt eu. Nu sunt deloc.

Un fel de ecuatie redusa la zero.

Si cati ani irositi. Cate vise distruse...

...

Uneori mă gândesc că în mine trăieşte un bătrân...